Pentru o dezvoltare adecvată a plantei aplicarea azotului trebuie să fie echilibrată, fără creşterea riscului culcării la pământ şi întârzierii maturizării. Planta prinde rădăcini adventive, care ajută la fixare şi îmbunătăţesc rezistenţa faţă de culcarea la pământ. Aplicarea excesivă sau întârziată a azotului predispune planta la culcare, fapt ce trebuie luat în consideraţie la planificarea procesului de cultivare. Procedeul cel mai adecvat este ajustarea cantităţii aplicate în baza reacţiilor locale de răspuns ale azotului la practica locală de cultivare, luând în considerare azotul rămas din resturile recoltei anterioare şi/sau din fertilizarea anterioară.
Potasiul contribuie la minimizarea daunelor produse de îngheţ prin aclimatizarea celulelor la degerarea din interiorul celulei, reducând astfel deteriorarea celulei. Soiurile hibride moderne rezistă relativ bine în faţa îngheţului. Îngheţul poate dăuna plantelor tinere, însă datorită faptului că până la atingerea nivelului de creştere V5 (o înălţime de 25-30 cm) punctul de dezvoltare se află sub nivelul solului fenomenul morţii plantei nu este foarte frecvent.
În aceste stadii timpurii de dezvoltare moartea sau îndepărtarea frunzelor aflate deasupra punctului de dezvoltare are efecte infime asupra creşterii sau randamentului plantei.
Un ger considerabil care survine înaintea finalizării umplerii boabelor poate influenţa calitatea recoltei. În cazul unei temperaturi joase frunzele se pot ofili, dar tulpina şi nodurile nu vor fi deteriorate. În cazul în care doar o parte a frunzelor îngheaţă, frunzele rămase vor creşte şi vor contribui la o recoltă bună dacă se asigură în ceea ce urmează condiţiile optime pentru dezvoltare.
Potasiul întăreşte fibrele plantei, rezultând astfel o tulpină mai puternică, reducând riscul culcării la pământ. Deficienţa de potasiu creşte incidenţa putrezirii tulpinii, ceea ce duce la plante mai mici, care în pofida greutăţii lor mai mici sunt mai predispuse la frângere.